Poveste incredibila din familia lui Gheorghe Gheorghiu Dej

Foarte interesanta aceasta poveste care arata o razbunare,datorata unor traume.A fost sau nu vinovat?Va las sa decideti.

Exista timpuri si locuri in care dragostea, odata instalata, se poate transforma in ura. Ca in basme, ingerii pot ajunge demoni, iar tineretea fara batranete se schimba intr-un taram al mortii. Povestea tulburatoare care urmeaza si ale carei temeiuri au fost cunoscute in epoca de doar cativa initiati se afla intr-un dosar din arhiva Comitetului Central, dosar ce consemneaza fapte petrecute la zece ani dupa instalarea regimului comunist in Romania.

Intr-o frumoasa amiaza de aprilie a anului 1958, Tanti, fiica cea mica a lui Gheorghiu-Dej, insotita de marea ei iubire de atunci, cantaretul Cezar Grigroriu, din celebrul "Trio" al fratilor Grigoriu, autorii hit-ului de epoca "Macarale rad in soare, argintiu!

", intra la Braseria Continental din centrul Bucurestilor.

Toate mesele erau ocupate. Un tanar aratos, singur la o masa, le-a facut semn si i-a invitat alaturi de el. Cei trei au petrecut foarte agreabil un ceas-doua impreuna, fapt care i-a determinat pe Tanti si pe Cezar sa-l invite pe tanar, pe nume Gheorghe Placinteanu, despre care aflasera ca e medic chirurg, sa le faca o vizita.

La doua saptamani dupa aceasta intamplare, doctorul Placinteanu a cunoscut-o in casa lui Cezar Grigoriu pe Lica, fiica cea mare a dictatorului comunist. Pe atunci, Lica era o "stea" in ascensiune a cinematografului de la noi. Se spunea ca Dej inchiriase singur o sala de cinema, pentru a-i savura debutul pe marele ecran. Ceea ce s-a intamplat apoi este reprodus de dosarul din arhiva Comitetului Central in urmatorii termeni:

"Desi Lica Gheorghiu era casatorita in acea perioada cu Marcel Popescu (secretar si aghiotant al lui Dej - n.n.), la scurt timp dupa cunoasterea doctorului Placinteanu Gheorghe a inceput sa intretina relatii intime cu acesta. Deoarece relatiile dintre ei au devenit publice, in familia lui Gheorghiu-Dej au avut loc numeroase discutii, in urma carora a survenit divortul intre Lica Gheorghiu si Marcel Popescu. Mentionam ca Gheorghiu-Dej, afland de legaturile existente intre Lica si Gheorghe Placinteanu, care incepuse sa o viziteze la domiciliu, si-a manifestat in mod hotarat dezacordul fata de aceste relatii si a cautat pe toate caile sa le destrame si sa impiedice intentiile lor de casatorie".

Dej era de-a dreptul furios. Furia sa era potentata de o trauma mai veche a liderului comunist. O poveste de familie, relatata in epoca de un nepot al sau, Ticu Gheorghiu, o pune pe seama unei tragice intamplari: in vremea in care Gheorghiu Dej nu-si incepuse inca "activitatea revolutionara" si se afla la Barlad, mamei sale, bolnava, i-a fost refuzata o internare in spital, pe motiv ca nu avea bani suficienti. La scurt timp, aceasta a decedat. Vinovat, in memoria familiei, a ramas directorul spitalului. Il chema Placinteanu si fusese tocmai tatal pretendentului la mana fetei lui Dej. In atare conditii, pe Gheorghe Placinteanu nu il putea astepta nimic bun, dar din nefericire nu-si imagina pana unde putea impinge Gheorghiu-Dej, intocmai ca Imparatul Rosu din poveste, dragostea posesiva fata de fata sa si razbunarea unei traume a trecutului.

Placinteanu a fost pus, din ordinul direct al ministrului de Interne Alexandru Draghici, care actiona la cererea lui Dej, sub o severa urmarire. A inceput sa fie scotocit si trecutul singurei rude apropiate in viata, unchiul sau Ion Placinteanu, profesor universitar, care traia ca pensionar la Iasi. Cu toata inconsistenta probelor, arestarea celor doi a fost ordonata din "ratiuni superioare de stat". Asa se putea intampla cu dragostea in comunism, iar criza de furie a fetei lui Dej nu a putut schimba nimic. Lica avea sa recunoasca fata de cantaretul Cezar Grigoriu pana unde va impinge tatal sau razbunarea: "Acum, intreaga familie va avea de suferit".

Asa s-a si intamplat. Batranul profesor Ion Placinteanu, pensionat pentru o boala de inima, a fost inchis la penitenciarul Gherla, unde a murit la 14 decembrie 1960. Nepotul sau Gheorghe Placinteanu, complet izolat, tinut in frig, lipsit de hrana, a contractat rapid un TBC pulmonar si s-a imbolnavit de ulcer duodenal. S-au dat dispozitii precise sa nu i se asigure nici un fel de tratament medical. La 1 mai 1961, tanarul doctor Placinteanu s-a stins, dupa doar douazeci de luni de la arestare. S-a interzis autopsierea cadavrului, pentru stabilirea cauzelor mortii. Murise, de fapt, nu de boala si de foame, ci pentru ca a iubit pe cine nu trebuia. Iar Lica nu a aflat niciodata adevarul despre soarta lui; i s-a spus doar ca, dupa executarea unei scurte pedepse, a ales sa emigreze. Se poate spune si asa - plecase spre locuri mai bune decat tinuturile lui Ros Imparat, unde dragostea putea ucide.
Sursa ziarul financiar

Gheorghe Gheorghiu-Dej (născut Gheorghe Gheorghiu la 8 noiembrie 1901, Bârlad; decedat la 19 martie 1965, București) Biografie

Gheorghe Gheorghiu-Dej (născut Gheorghe Gheorghiu la 8 noiembrie 1901, Bârlad; decedat la 19 martie 1965, București) a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 18 martie 1965.

Tinerețea

Gheorghe Gheorghiu s-a născut în familia unui muncitor sărac, Tănase Gheorghiu și a soției sale, Ana. S-a calificat în meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR^{[necesită citare]}. În 1930 a intrat în rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat în 1933 ca urmare a rolului jucat în organizarea grevei de la Atelierele Grivița, fiind condamnat în același an la închisoare, începându-și ispășirea pedepsei în închisoarea Doftana. În 1936 este ales membru al al CC al PCR, devenind lider al facțiunii din închisori a partidului (termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovietică – facțiunea moscovită).
Dat fiind statutul său de lider comunist de frunte, este transferat în lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului lui Ion Antonescu, aici petrecându-și cea mai mare parte a detenției în timpul celui de-al doilea război mondial. Închis în aceeași celulă cu Nicolae Ceaușescu, devine mentorul politic al acestuia din urmă. În august 1944 evadează din închisoare. Este ales Secretar General al Partidului Comunist Român în 1945, (există speculații conform cărora această alegere s-a datorat faptului că ar fi fost singurul etnic român din CC al PCR), dar nu a reușit să dețină controlul asupra partidului până în 1952, când a epurat partidul de membrii facțiunii moscovite în frunte cu Ana Pauker, (liderul neoficial al partidului de la terminarea războiului, care s-a bucurat multă vreme de sprijinul lui Stalin).
În 1946-1947, el a fost membru al delegației române conduse de Gheorghe Tătărescu la tratativele de pace de la Paris.

Liderul României

Sub tutela sovietică

Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a exercitat prin liderii de partid în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (perceput în toate mediile ca un lider animat de convingeri staliniste puternice). Influența economică sovietică s-a materializat prin crearea companiilor mixte SovRom, prin care economia română a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate sovietice. La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de "cosmopolitism". În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară. Până la moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politică insuflată de la Moscova, represiune care viza întreaga societate românească. (În România fusese instaurat un regim penitenciar asemănător Gulagului sovietic, principalul lagăr fiind cel al Canalului, înființarea cărui fusese personal sugerată de Stalin). Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat în lături să elimine și lideri de etnie română, instigând la eliminarea fizică a lui Ștefan Foriș (1946) și la arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu (1948). Cel puțin în cazul celui din urmă, motivul înlăturării lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Pătrășcanu era unul dintre mebrii facțiunii secretariatului și unul dintre naționaliștii fervenți ai partidului.

Dictatura personală

Gheorghiu-Dej a fost deranjat de reformele lui Nikita Hrușciov și de declanșarea procesului de destalinizare, care îi punea în primejdie poziția din fruntea partidului, dat fiind statutul său de până atunci de stalinist convins. Dej a devenit arhitectul unei noi politici externe și economice semiautonome în cadrul Pactului de la Varșovia și a CAER-ului la sfârșitul deceniului al șaselea. El a luat hotărârea creării unei industrii grele, inițiativă care contravenea directivelor moscovite care rezervaseră pentru România rolul de grânar al blocului comunist. Astfel, a fost creat Combinatul siderurgic de la Galați, a cărui producție se baza pe minereuri de fier importate din India și Australia). Deasemenea, în 1953 a fost datǎ în exploatare Intreprinderea de Rulmenți Bârlad, care ulterior s-a dezvoltat ajungând la un numâr de cca. 9.000 de salariați, cam 1/9 din populația orașului(cca. 80.000 de locuitori la nivelul anului 1989)
Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroși prizonieri politici, în același an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenților regimului și de noi epurări. Mulți dintre supraviețuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberați în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului și statului. Un nou val de represiune a fost inițiat după înfrângerea revoluției maghiare din 1956. Unii dintre liderii acestei mișcări antisovietice în frunte cu Imre Nagy au fost deținuți o vreme în România.
În același timp, au fost inițiați numeroși pași pentru eliminarea influenței SovRomurilor și pentru eliminarea influenței culturale a URSS-ului, (desființarea editurii Cartea Rusă, de exemplu).
În 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul său protejat, Nicolae Ceaușescu) a obținut o victorie politică importantă, reușind să determine guvernul sovietic să retragă ultimii militari ai Armatei Roșii de pe teritoriul României.^[1] După această dată, Dej a încurajat sentimentele antisovietice. În scrierile istorice a început să se facă referiri la Basarabia românească, iar în ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx, care fuseseră cenzurate până atunci – cele care făceau referire la imperialismul țarist și la ocuparea teritoriilor românești care făceau parte în anii deceniul al șaptelea din Uniunea Sovietică.
În 1961, Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Pârvulescu, au încercat destituirea lui Dej din funcția de prim-secretar al partidului, dar nu au reușit (datorită eșecului de a câștiga sprijinul lui Alexandru Moghioroș). "Deviaționiștii de dreapta" au fost pe scurt epurați din organele de conducere.
În ultimii săi ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relații diplomatice cu țarile occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de inițiative au fost încurajate de SUA, președintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat comunist prieten (friendly communist country) în contextul Războiului Rece. În acțiunile de strângere a relațiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului. Marin a fost ultimul colaborator al lui Dej care a fost îndepărtat de Nicolae Ceaușescu din guvernul comunist român în 1982. Gaston Marin avea să emigreze mai târziu în Israel.

Moartea și moștenirea politică

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965 de cancer la ficat. Au existat numeroase zvonuri cu privire la o iradiere intenționată a liderului comunist în timpul ultimei sale vizite la Moscova, ca urmare a politicii sale tot mai independente. Ion Mihai Pacepa aducea un argument în favoarea teoriei iradierii lui Dej, reproducând afirmatiile lui Nicolae Ceaușescu, care îl informase despre cei "zece lideri internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă". Gheorghiu-Dej ar fi fost unul dintre ei. ^[2]
Gheorghe Apostol afirma că el fusese numit personal de Dej ca succesor la conducerea partidului, și cel putin aceasta era convingerea tuturor capilor comuniștilor români în 1965. Ion Gheorghe Maurer, care îl privea cu deosebită ostilitate pe Apostol, a manevrat de așa natură încât, în fruntea partidului, să fie ales Nicolae Ceaușescu, (unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de rangul doi în partid la acea dată).
Trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București. După 1990, trupul său a fost exhumat și reînmormântat in cimitirul Bellu (Serban-Voda), cateva alei mai sus de mormantul lui Aurel Vlaicu si a catorva mari generali romani (intrarea dinspre BD. Oltenitei a cimitirului). Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost purtat o perioadă de Universitatea Politehnica din București și de orașul Onești.
Gheorghiu-Dej a avut două fiice cu soția sa, Maria Alexe: Vasilica (1928-1987) și Constantina (născută în 1931).
Sursa  wikipedia